Poezii

Postat de admin 11 Mai, 2008

DE ROSTUL MEU

Sa nu ma-ntrebi de ce abia acum
Iti cer sa-mi spui de rostul meu in lume,
De ganduri istovite si de nume,
De multe renuntari si praf in drum…

Arata-mi sensul la sfarsit de vreme
De unde vin si incotro ma-ndrept,
Sa-mi spui adanc de pot sa mai astept,
Sa ma incred in mine ori in semne.

Si din multimea gandurilor sumbre
Ajuta-ma sa vad dac-am gresit,
De trebuia sa port la nesfarsit,
Povara de iluzii si de umbre.

Deschide-mi tu ,de vrei, o alta cale,
Si-nvata-ma sa nu-mi feresc privirea,
Si-arata,de am, poarta de scapare,
De-am castigat sau am pierdut menirea.

Si fa, de vrei, cu mine o minune
Ca in final sa aflu deslusit,
De de ce-am venit si pentru ce anume
Sa stiu de-am inceput ori ispravit…

Alerg grabit spre zarea ce m-asteapta
Si fug din lumea ce n-a fost a mea,
O las cu tot, cu praful ei in ea,
Eu imi urmez chemarea de-altadata.

Sa nu ma-ntrebi de ce abia acum,
Imi plang durerea ce n-a fost a mea,
Las ganduri istovite si ceva:
Las multe renuntari si praf in drum…

Emanuel Fercu
(Braila)

Iulie 2005

RUGA TIE…

E greu pamantul de greseli, povara vietii-i tot mai grea,
Intoarce-ti fata catre noi si iarta-ne cu mila Ta,
La Tine cad si vin a plange, c-ai fost mai bun si-ai stat pe lemn,
C-ai fost in toate alinare:” Tot ce-am avut, tot ce avem ”…

Pe noi cei care dupa fire din vreme-n vreme-Ti semanam,
Ridica-ne din amortire, si fa cumva sa mai speram…
Pana cand, Doamne far’de timpuri sa lasi lastarul bun al tau
Sa se cufunde-n saracie, sa savarseasca- atata rau?

Adu-ti aminte, Sfinte Mare c-avut-ai timp ca sa ne certi
Cat Doamne ne vei mai rabda…si pana cand sa ne tot ierti?…
Si stii prea mult si stii prea bine ca legile Ti le-am calcat
Facutu-ti-am din noi tradare. Noi te-am uitat…Tu ne-ai iertat !

Apleaca-ti Doamne-acum privirea catre vlastarul ratacit,
Revarsa-ti Doamne Sfanta Mila si-n neamul asta obidit…!
Ca Tu ne-ai fost mereu scapare din prigoniri si din blestem
Si de nu te- am avea pe Tine…pe cine altul sa avem?…

In mintea noastra ratacita si biruita de pacat
De-atatea ori te-am dat uitarii…, de-atatea ori te-am blestemat…!
Dar n-am gandit macar o clipa, c-avut-am gandurile-n ura
Ca tu ne-ai ocrotit mereu si ne-ai iubit fara masura !

Incearca,Doamne, sa ne-ndrepti, ca poti aceasta prin Cuvant,
Sa ne-ntrebam de ce-am trait si-am facut umbra pe pamant…
Si striga Doamne- odata tare sa vada raii cine sunt
Ca au prea mult si n-au nimica, si stau cu sufletele-n vant…

Deschide-ne iar ochii mintii, si cerceteaza asta lume…
Si-ai grija de acei ce-ti striga: „Nu ne lasa pe noi, Stapane”!
Incearca Doamne sa ne- aduci…candva, cumva,… mai blanzi si buni,
Incearca Doamne sa ne- ndrepti…si…schimba fata astei lumi !

E greu pamantul de greseli…, povara lumii-i tot mai grea!
Priveste catre lume-aceasta si vindec-o prin mana Ta !
Esti, Sfinte, drum si alinare din prigoniri si din blestem,
Esti tot ce poate-un neam sa aiba: „Tot ce-am avut…,tot ce avem…”!

Emanuel Fercu- Braila- Iunie 1992

Oamenii ca…muntii!

Pribeag asa cum nu ma stiai
Mi-am pierdut pasii.Venind si eu tarziu…
In urma lor.
Nesocotit asa cum nu m-ai crezut
M-am avantat spre creasta muntilor
In cautarea oamenilor
Pe care nu stiu cand…
Ii pierdusem.

Increzator in noi doi,…vechi tovarasi,
Mergeam doar eu si el.
Cu gandul meu.
El , care nu ma lasase in urma.

Mergeam dupa ei,…ei cei care ma uitasera
Sau de care doar ma ratacisem in muntii-munti.
La o cotitura

Intai am mers.Apoi am grabit pasul
In credinta neabatuta ca aveam sa-i gasesc.
Sa fiu cu ei.Ca ei…
Mai apoi am inceput sa alerg…
Obosit de atata nesat de regasire.
Dorind sa-i aud.Sa le vorbesc.

Dar ei nu erau…Sau,…poate se travestisera….?
Intre muntii munti? Luand culoarea lor…?!
Ajungand ca ei,…Munti ?
Am strigat catre dansii …”De ce nu ma vor ?”
Mai erau ei acolo? Daca doar se jucau?
Cu joc de nestiinta?

Cu deznadejdea mea am inceput a plange.
Nu de frica singuratatii intre muntii cei munti
Ci de ciuda !
Ca nu pot face muntii oameni. Sa-mi vorbeasca!
Ca nu pot face oamenii piatra !
Sa nu ma mai infricoseze !

Mi-am adunat frantura de viata si de credinta…
Parca -i auzeam strigandu-mi existenta !
Dar ei nu ma strigau…!

Ce trist eram !

Am ridicat pumn si glas catre munti.
Eu. Cel fara de lampa, fara de vlaga, fara de cal.
Si tovarasi de drum…

Ei au raspuns ! Mi-au raspuns asa cum eu le strigasem !
Lovindu-mi auzirea nemilos, pe cat de jalnic imi urlasem
Neputinta.

Mi-au raspuns.Nu oamenii pe care-i pierdusem pe drum.
Ci ceilalti…Muntii cei munti si de piatra.Atat de inalti.
Si nici ei…!

Atunci am cazut! Ca nu vedeam campie,
Nici sat , nici fantana.
M-am pravalit nu de neputinta regasirii.
Nici de frica muntilor !

Am cazut secerat de singurul meu tovaras !
Cel care nu ma lasase la greu…!…
…Gandul meu …fugea !

“Esti singur si nu mai ai nadejde…!”Imi zise,peste umar…
“Speranta ta a murit demult, iti amintesti…?

Demult…,demult…demult…!”

Emanuel Fercu -06 -ian 2008

SARMANI…EROI…

Eu ma urasc si-mi vine-a plange
Ca nu-s mai nalt si nici mai harnic,
Ca n-am ce da si n-am ce strange,
Si-mi duc povara-n chip sagalnic…

Te sudui rodnic om cu carte
Ce fauresti idei in baie,
Gandind la felu-n care poate
Cotrobai tainic prin gunoaie…!

Te-aprob, temeinic om de bine,
Calatorind spre vesnicie,
Ce faci din painea ta spre mine,
Facand aievi ce-n carte scrie !

***

Sarut, sarmane, a ta gura,
De-oi fi mai bun, de-oi fi mai rau,
Tu, necajit peste masura,
Si-ngaduit de Dumnezeu…!

Iti las a crede ca e bine
Sa faci tu rostul lumii reci…
Innebunit de-un colt de paine,
Iti simt doar umbra cand mai treci…

Nu esti la fel…,dar…esti ca mine,
Si rostuit tot cu o moarte…
Si eu, …si tu…, o stim prea bine…
Sarmani eroi…,de pus pe-o carte…!

Emanuel Fercu
(Braila)

Noiembrie 2006

Ne mor prietenii, ne mor,
Murim si noi în moartea lor,
Ca-ntârzie îngrozitor,
Într-una, primul ajutor,
Chemat la patul tuturor,
Mereu, e de ales: or-or!
Se rupe asa pe mosor,
Tusesc segmentele-n motor,
Ne mor prietenii, ne mor
Murim si noi în moartea lor,
si amintirile ne dor,
Ne mor prietenii, ne mor.

Adrian Paunescu(martie 2008)