HEXAGON Radio

Sarman erou…!

De s-ar putea,…un ou rosu, de Pasti!

” Mi-a trecut de multe ori prin fata casei batranul. Il vedeam scotocind prin tomberon si ducand la gura cate o bucata de paine, trecand garbovit si fara de tel, in resemnarea sa…. Un om care, dupa parerea mea ar fi putut sa arate altfel . De aceea am vrut sa aflati si dumneavoastra despre el “, a fost marturia celui

care ne-a semnalat cazul , unul deosebit de grav si trist , am spune.
Am ajuns si noi acolo unde locuieste in amaraciunea lui de ani de zile, insotit de un caine, intr-o cocioaba cu un singur ochi de geam, printre resturi devenite de acum tarana, aparate de uz casnic si electronice, adunate de …”batranul inainte de vreme”
Povestea lui si situatia lui ne-a miscat pentru ca are si ce povesti. Am intrat cu greutate, plecandu-ne capul, in cosmelia lui, pe care singur si-a ridicat-o dupa ce, in 2006 in februarie i-a ars camera ce mai ramasese din averea parintilor, in 150 metri patrati. Casa in care , spune el, s-a nascut si a crescut, acum nu mai este.
L-am lasat sa isi faureasca o tigara din resturile adunate cine stie de pe unde, in asteptarea destainuirii lui. Omul vietii a inceput cu un oftat. A fost casatorit si ne-a spus ca are un fiu. “Darius il cheama, dar nu mai stiu de el. E singurul copil, din cele trei casatorii pe care le-am avut”, ne-a mai marturisit, stand sa isi savureze,tigareta inestetica, tinuta cu mainile sale mari si negre de atata neingrijire si nesat de cautare prin cosurile de gunoi ale orasului. Dupa cum zice el, este cunoscut de instaritii Brailei. Am privit in farfuria lui si l-am intrebat ce mananca azi” Am fost la domnul Nelu, directorul de la cantina, care la el, la cantina sociala a lui domnu’ Matteo, are loc si pentru mine! Sunt buni si milosi, dragutii de ei! Diseara nu mai stiu ce-oi manca!…”, a oftat “mos” Florin.
L-am privit pe omul din fata noastra. Un om inalt, dar slabit,…cu barba nerasa si fara lumina vie a sperantei in ochi. Cocioaba lui era prea mica pentru noi. Cu tavanul ars si puse toate una peste cealalta, intr-o “camera de 1,50 pe 1,50 metri, cu un pat de lemn si cateva amaraciuni de cuverturi si o plapuma jigarita si unsuroasa, omul din fata noastra ne privea cu resemnare. A lucrat multi ani ca depanator tv. pe undeva pe la Romanu. A lucrat in domeniu tehnic pe la Combinat si cine mai stie pe unde…. Se vede ca are cunostinte de tehnica, privind uimit la cat de mica era caseta aparatului nostru de inregistrare. “Ce ti-e dom’le si cu evolutia asta…” Nu are telefon mobil, pentru ca nu are nici curent. Are un prapadit de radio gasit pe la container, o pereche de ochelari, o soba care nu a mai vazut motorina de ani de zile. “Mi-e dor sa mai lipesc doi, trei tranzistori” ne spune la un moment dat, si dupa tonul cum o spune, tindem sa credem!
Deducem de aici, ca oricat de greu ar fi cu ceea ce ne inconjoara, si care, gresit, credem ca sunt “ale noastre”, realizam, in tristetea acelei curti si maghernite de neinchipuit, ca spiritul uman e cel care depaseste orice obstacole, ca nu poate fi inlantuit, ca e singurul lucru care conteaza si ca ceea ce e material in jurul nostru este lasat doar spre administrare! Pentru scurt timp, din pacate! “Maine”, curtea lui “nea Florin ” nu va mai fi a lui, si poimaine, cum zice si pe la cartile sacre,”nu se va mai cunoaste inca locul sau…” “Trist, dar , crud de real…”am mai zis noi, afland in continuare despre el!
Prin anii ‘70 a fost intemnitat si a facut 17 ani de puscarie la Aiud. El zice ca nevinovat! In toata aceasta perioada casa lui parinteasca, de pe strada Decebal, numarul 20, s-a depreciat si s-a topit, usor, usor.
“‘Am fost singur la parinti” , ne dezvaluie la un moment dat. ” De aceea, cat am fost intemnitat, nu a mai avut cine sa se tina de ce mai era pe aici. Am vazut si noi cum gardul de la drum, itit in toate partile, contrasta vulgar cu gardurile celorlalti vecini. Interiorul curtii , insa, nu avea rival. Poate ca interesul uman-crestinesc al unora dintre brailenii care vor citi acest articol ar putea schimba imaginea dezolanta “Sunt singur de 20 de ani, si nu am pe nimeni! In afara de crestinul care v-a adus pe dumneavostra la mine, sa vedeti in ce amaraciune ma zbat, nu trece nimeni pe aici! Rar cate o veche cunostinta !
Il priveam cu mila si ne gandeam ca mai sunt cazuri sociale in orasul Braila, inca neaflate. Oare cate , asemenea lui? Ticaitul cadentat al ceasului si cate un suierat de tren , pe langa casa amaratului pe care il intervievam, erau singurele dovezi ca totusi, viata merge inainte. La el, erau parca toate incremenite laolalta. “Cu ce te incalzesti , cum ai facut iarna asta?” l-am iscodit. ” Nu am curent electric, nu am lemne. Traiesc si eu cum apuc. L-am tintuit cu privirile noastre de oameni veniti , totusi , din alta sfera a socialului, intelegatori si totusi nemultumiti ca astfel de oameni trec prin viata la limita imposibilului si a subzistentei, si am incercat sa vedem cum e caracterul acestui om si daca, nu cumva, din vina sa erau toate acele neimpliniri acolo. Am descoperit un om lucid, resemnat. Neputincios! “Nu am ce face, nu am cum sa ies. As vrea sa vad poarta de iesire, dar nu am cum… Cine da doi bani pe mine? Am catelusul asta si o pisicuta,…cu ele m-am incalzit in iarna asta. Prin 2002 am avut un infarct si apoi o comotie cerebrala pe partea stanga.” a incheiat cel pe care il vizitam. Acum parea, cel putin parea , reabilitat clinic , dar vadit racit. Si sincer ne-a fost mila de el. Chiar ne-a fost !
L-am privit pe “batran”, la cei 60 de ani ai sai si am intuit ca nu are pe sub hainele sale mare lucru. Rebegit si racit, fara indispensabili, la cat de frig era la el in cocioaba de langa podul caii ferate de pe Ramnicu Sarat, am zis la unison, ca trebuie facut ceva pentru acesta, singur, “cu pacate sau fara”, dar care merita sa traiasca! Merita sa isi savarseasca clipele vietii,cate vor mai fi, aducand lauda oamenilor si Celui de Sus, pentru mana intinsa pe care oamenii de bine, care vor afla de situatia lui, suntem convinsi, sau cel putin speram…o vor face! Nu e drept sa lasam un om, bun sau rau, dar care e inconjurat de marea lui pasiune a vietii, tehnica, sa se piarda! Lucram pentru noi, pentru tinerii nostri, de ce nu am face-o si pentru cei oropsiti , neputinciosi si fara de speranta unui final tihnit?
Tanarul care ne-a semnalat cazul, dar care doreste sa stea deoparte, deocamdata de ochii presei, ne-a spus cu speranta : “Nu cred ca in orasul Braila nu se pot gasi cativa cu inima mare, care prin intermediul mediatizarii Ziarului Monitorul, care a mai dat si alte cazuri deosebite din judet, ar putea alcatui un grup de actiune pentru a le da si amaratilor astora putina bucurie in sufletele lor amarate si incercate. …Sunt oameni care nu mai au putere sa se ridice, si mor asa…! Exista Biserici in orasul acesta, ortodoxe sau nu, sunt fundatii care pot sa faca ceva pentru cei batrani, exista un primar care a facut, din cate stiu, danii la cei batrani si fara putere…Si mai stiu ca mai sunt OAMENI intre oameni….! ” Tot el ne-a asigurat ca se solidarizeaza si va participa efectiv la schimbarea situatiei lui Florin Nedelcu, “uitatul” de pe strada Decebal. nr.20,… omul nimanui !…, omul care isi doreste de la Sarbatorile Pascale ale acestui neam crestinesc, doar atat: “un ousor rosu de Inviere “….!
Ne-am gandit atunci sa va oferim si dumneavoastra, cititorilor nostri, versurile pe care persoana noastra de contact ni le-a pus la dispozitie, scrise, marturiseste el, special pentru cazul acestui om, care l-a marcat prin ceva anume, in tabloidul sumbru si dezolant de pe Decebal, nr.20, in urma cu trei ani de zile, simtind si noi grozavia vietii si nedreptatea realitatii care cuprinde coroziv societatea romaneasca : “Eu ma urasc si-mi vine-a plange, / Ca nu-s mai nalt, si nu-s mai harnic, / Ca n-am ce da , si n-am ce strange , / Si-mi duc povara-n chip sagalnic…!”,…concluzionand, abatut in catrenene sale: ” Nu sunt la fel, dar sunt ca tine, / Si rostuit tot cu o moarte,…/ Si eu, si tu…, o stim prea bine, …/ Sarmani eroi de pus pe-o carte !…

Emanuel Fercu

( Acest articol, este, in baza drepturilor de cesiune si a drepturilor de autor, proprietate a Cotidianului “Monitorul de Braila“- in eventualitatea intentiei de republicare a acestui articol,orice forma de publicatie este rugata sa contacteze directiunea acestui ziar! )